Cu totii ne gandim cu nostalgie la copilarie… Cate momente frumoase, cat n-am da sa le putem retrai. Am fost copii si ne-am dorit sa crestem “mari”, acum ca suntem “mari” ne dorim sa fim iar copii… Dar ce ne atrage atat de mult la aceasta perioada a vietii?
Daca privesti in ochii unui copil vezi acea licarire de speranta, de bunatate, de inocenta. Pentru un copil “imposibil” nu exista. Si vine momentul tragic in care fiecare copilul devine constient de ceea ce este… O fiinta muritoare, slaba, inconjurata de o lume artificiala, impusa de alte fiinte slabe, corupte. Isi da seama incetul cu incetul ca multe lucruri sunt imposibile, este constient de faptul ca trebuie sa se conformeze pentru a putea exista in aceasta lume.
Momentul in care devenim constienti de propria mortalitate este momentul in care incepem sa murim. Mintea devine corupta… este asaltata de tot ce are de oferit aceasta lume, bun si rau. Fiecare dintre noi incepe sa selecteze aceste idei si sa le adopte dupa cum crede si dupa cum a fost invatat… Dar deja este prea tarziu… Inocenta a murit.
Ne vedem aruncati treptat (in cele mai fericite cazuri) din Paradis si ne luptam sa ajungem inapoi. Pacat e ca nimeni nu reuseste.
Oricum ai privi lucrurile, fie ca esti un vagabond, fie un bogatas… criminal sau sfant… cu totii avem aceeasi destinatie si nu lasam nimic in urma noastra.
Probabil ca tocmai faptul ca facem diferenta dintre bine si rau ajuta la distrugerea inocentei… Am inceput sa cred ca de fapt nu e nicio diferenta. A face un bine cuiva poate insemna a face rau altcuiva si viceversa… Nu cred ca trebuie sa dau niciun exemplu in acest sens.
Asa ca eu am sa aleg sa ma despart de acest blestem prin a deveni cat se poate de indiferent… Cine stie poate voi atinge chiar nivelul de indiferenta al divinitatii.
Palavrageala